Sa vezi lumea intr-un graunte de nisip
Cred ca toti suntem, intr-un fel sau altul, in cautarea fericirii. Ce este fericirea? Cum o putem avea si cum o putem pastra? – sunt intrebari la care raspunsul e subiectiv si adeseori relativ (cum zice un mare clasic in viata). Si totusi raspunsul la aceste intrebari este cautat de mii de ani. Fiecare cauta fericirea, fiecare o defineste si si-o insuseste in felul sau, dar oare nu ar fi minunat daca fiecare moment ar fi un moment de fericire? Lasand la o parte utopia, ma intorc putin cu picioarele pe pamant si imi propun sa imi colorez viata mai frumos, pas cu pas, strop cu strop pana cand uitandu-ma la intregul tablou sa pot exclama: “Frumoasa compozitie, bun subiect si excelente culori!”
Primul pas, primul strop, ar fi sa lucrez la ochi si prin ei un pic la creier. Si cum fac asta? Ma gandeam sa constientizez mai des ce putere am asupra creierului meu, ce mult conteaza dialogul intern pe care il port cu mine insumi si modul in care imi repezint lucrurile. Dati-mi voie sa exemplific…
Daca cineva ar trebui sa faca o descriere (subiectul descrierii l-am ales intamplator), ar putea spune:
“…fesele ei, cele mai frumoase ce mi-a fost dat să văd vreodată. Era un bloc tare, un giuvaer perfect închis pe lângă care îmi pledam cauza cu succese variate, un dos rotund, dolofan, foarte gras care ţâşnea ca o bombă fără ca această rotunjime să-i strice cu ceva farmecul. Aş vrea să am elocinţa unui poet ca să redau acest duplicat de minuni, această pilotă sublimă aşezată la mijlocul corpului, şi desenând o crăpătură atât de adâncă încât ai fi putut să strecori în ea o scrisoare. Nu văzusem nimic atât de viu, de expresiv. Aceste două perne de dragoste îmi ofereau contrastul enigmatic al enormităţii lor străpunsă de un minuscul puţ de santal: ca şi cum cel mic era substanţa celui mare. Axa coapselor, partea de sus a gambelor, rotunjimea crupei constituiau unansamblu surprinzător, o pură bucată de linii de care metresa mea era excesiv de mândră şi pe care nu scăpa nici o ocazie să o pună in valoare, să o afişeze, să o dezgolească chiar în public pentru a nu lipsi pe nimeni de acest răpitor spectacol. Am fese prea frumoase, spunea ea, ca să mă aşez pe ele, merită să fie expuse într-un muzeu în vârful unei coloane. Găseam în aceste două sfere o bonomie surâzătoare care mă înduioşa. Cea mai mică încreţire a acestui balon tăiat în două îmi era subiect de admiraţie: văzându-l nu puteai decât să te extaziezi, să-l săruţi, şi iar să te extaziezi, să-l gâdili, să-l mănânci. Mai versat în ştiinţa tricotatului, aş fi împletit pentru această promiţătoare umflătură scutece, baveţele, brasiere de dantelă, mici acoperitoare dinsatin şi mătase, aş fi înfăşat-o în panglici şi broderii ca pe un prunc regal, tăind un tipar diferit pentru fiecare emisferă, rezervând un găitan de aur şi de argint pentru brazda din mijloc. Nici una din sărutările mele nu constituia un omagiu suficient pentru albeaţa emoţionată a pielii. Armonia dintre aceste fragmente şi restul mă uimea mai mult decât orice: corpul era o sumă de mici splendori, şi te minunai să găseşti în ansamblul lor desăvârşirea fiecărui detaliu. Meditam ca un filozof asupra acestor două globuri, cu ochii pierduţi în curbele lor: câte milioane de ani i-au trebuit oare speciei înainte de a ajunge la această perfecţiune a conturului şi a proporţiilor? Ciudat era că fesele metresei mele nici nu se topeau, nici nu se deformau: fie că le lăsa într-un pat, fie că le lăsa pe un scaun, le regăsea ca-nainte, consistente, tari, ştrengare; două adevărate mic-burgheze confortabile, nebunatice şi bucălate, maliţioase domnişoare de companie, zeiţe binevoitoare şi durdulii, santinele ale sanctuarului, preţioase perniţe, Sesam al unei peşteri a lui Aii Baba cu patruzeci de mirosuri; blânde şi duioase fete băieţoase, înalte glorii, joase abundente răspunzându-le gemenelor lor din faţă, frumoase coci, frumoase prore, frumoase scoici, caroserii indeformabile, una la dreapta şi alta lastânga fără nici o inversare niciodată, fructe mereu proaspete, consumabile atât vara cât şi iarna căci perfecţiunea merge întotdeauna în doi. Dar emana mai ales din acest fund un fel de bună dispoziţie, o amenitate faţă de fiinţe şi de lucruri care te invita la înţelegeri idilice. Erau doi îngeraşi râzând înhohote şi care îşi băteau joc de tine, te provocau; cele mai vrăjmaşe popoare s-ar fi reconciliat uşor sub auspiciile lor surâzătoare, căci făceau dreptate cu atât mai multă echitate cu cât natura îi plasase de o parte şi de alta a şanţului median. Iar când faţa se încrunta, mă întorceam spre fundament, sigur că aici primesc prietenie şi alinare. Dacă mi-era foame sau sete, dacă sufeream de vreo supărare sau de vreo durere, îmi era de ajuns să le evoc căldura luminoasă, să mă cuibăresc lângă ei ca să mă simt restabilit. De altfel făcui un acord secret cu un brutar din cartier ca să-mi coacă pâini după tiparul din ghips al posteriorului Rebeccăi pe care i-l dădui, şi în fiecare zi mâneam popoul amicei mele făcut din pâine cu coajă, cu tărâţe, cu secară, din cozonac şi chiar, duminica, din cornuri. Fesele sunt o imagine a paradisului, un simbol de bogăţie, o Cocagne (ţară imaginară unde ai de toate din abundentă) vie: de aici atracţia pe care o exercită asupra, credincioşilor şi a săracilor. Neavând în mine nimic din aceste rotunjimi adorabile, mă închinam în faţa celor ale Rebeccăi ca în faţa centrului vieţii mele. Ele erau soarele, izvorul de lacare mă luminam. Pe acest altar afabil, făceam sacrificii mai mult decât trebuia, neîncetând să-l botez cu toatenumele, spunându-i Bunul Păstor, Imperiul de Mijloc, Sferele Celeste, Ingenuele, Fantastele, Sculpturalele,Nevestele Dragostei, Meteorii, Brazda Roditoare, Baloanele de Mătase, Para cu Parfumuri, sau Stan şi Bran,Surorile Marx, Tom şi Jerry, Bonny and Clyde şi chiar 3940 pentru că făceau să-mi crească temperatura şi pentru că, precum cele două blocuri din ultimul război, mă puneau în stare de revoluţie. Rebecca îmi acordase titlu bucolic de cioban al anusului, de păstor al clitorisului, de paznic al Ierusalimului său ceresc. Astfel mângâind acest fund siderant, îmi spuneam rugăciunea de seară şi de dimineaţă, cu ardoarea unui fanatic, iar din impozanta sa maiestatea făcui un zeu al cărui habotnic mă instituii.” – Luni de fiere de Pascal Bruckner
Sau pur si simplu: “Bah, tu esti nebun la cap, are gagica-mea un cur. Te caci pe tine…”
Pana la urma e acelasi cur, dar modul in care e reprezentat conteaza. E ca un cognac vechi ce il poti savura cu toata fiinta sau il poti da peste cap ca un shot de tequila.
Nu-i asa de complicat, sau…???
